Urmarirea penala din perspectiva … literara

„Viata poate fi extrem de frumoasa cand faptele iti sunt drepte si bune”

„Cand mintea lor (nb. a criminalilor) faureste o constructie mareata,

cum indrazneste cineva sa se ocupe de bagatele”

Dostoievski, Fratii Karamazov

Nici nu ma pot gandi la un mod de a incepe sa va relatez aceste randuri. Si totusi am inceput. Cineva mi-a spus odata: „e de ajuns sa faci legaturile si lucrurile vor fi mai simple” – acel cineva nu era jurist, ci profesor de matematica, un adevarat dascal.

Trebuie sa va spun ca m-am simtit extrem de tulburat si uluit dupa ce am citit Dostoievski. Dar, deasemenea , trebuie sa spun ca m-am simtit si mai puternic, mai sigur pe mine insumi. Mi-am dat seama ca am nevoie sa ascult viata, sa ii simt bataile naturii, sa intru in profunzimea trairii, inainte de a judeca un om, inainte de a avea macar pretentia sa judec un om. Deseori m-am gandit la „copchilul din mine” la acea parte imatura care inca nu s-a dezvoltat pe deplin si care candva va trebui sa inteleaga omul din fata lui, implicat in actul de justitie.

Dar, sa vedem legatura concreta ce am descoperit-o. Bineinteles, nu spun ca literatura este cea care ar trebui sa dicteze in activitatea judiciara ( si aici ma gandesc la replica unui ofiter de politie care mi-a spus ca „Literatura din facultate nu se aplica in practica” ). Eppur si muove…

Conform art.200 „Urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor cu privire la existenta infractiunii, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.” Aceasta este definitia obiectului urmaririi penale, o definitie care cuprinde toate activitatile ce se desfasoara pentru a-l identifica si aduce in fata instantei pe faptuitor.

Bineinteles, nu pot apela la o recenzie a unui roman pentru a explica Codul de procedura penala. Latura psihologica este mereu este „acea”  chestie care cu cate este mai non-conformista cu atat va avea un succes mai mare. Sau nu … dar nu pot sa il uit pe profesorul de criminalistica, cum il numea pe Colombo ca fiind ” un detectiv aiurit, dezordonat dar extrem de eficient„. Dostoievski nu face decat sa ofere o definitie de o profunzime si o complexitate demna de o somitate juridica. Atat de rafinata si atat de dostoievskiana. Definitia dostoievskiana trebuie luata in sensul larg al sau si nu doar pe cazul particula de omor – cazul criminalului.

Las spre lectura definitia data, eu unul nefiind in masura a o fragmenta in conditii si alte subunitati de natura metodologica.

„Instructia (urmarirea penala) trebuie sa nu-i lase nici un ragaz criminalului sa se pregateasca, sa intervina brusc, luandu-l prin surprindere, in asa fel incat sa-si de-a pe fata gandurile cele mai ascunse, cu toata naivitatea contradictiilor si inconsistenta lor tradatoare. Singurul mod de a-l face pe criminal sa vorbeasca este sa-i comunici pe neasteptate, la un moment dat –  in aparenta ca din intamplare – un fapt nou, o circumstanta extrem de importanta, dar pe care nu putea nici s-o prevada, nici macar s-o banuiasca.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: